Se spune că pentru a înțelege o civilizație trebuie să-i studiezi rămășițele. Să sapi în pământul istoriei, să descoperi urmele lăsate de oameni și să le interpretezi obiceiurile printre fragmente de ceramică sau texte vechi.
Eu nu trebuie să merg în Egipt, Roma sau Machu Picchu. Mă duc până la colțul străzii, în parcul de lângă casă, la locul de joacă pentru copii.
Mai ales în săptămâna asta, când zilele lungi și serile calde ne-au scos în fiecare seară afară. Copilul meu aleargă, se cațără, se dă în leagăn, iar eu, de pe bancă, fac un alt tip de activitate: observ studiul de teren al civilizației locale. Și am ce nota.
O zi frumoasă… și un „studiu arheologic” la firul ierbii
E soare blând, iar vântul aduce miros de iarbă proaspăt tunsă (și, uneori, de mici de la grătarul vecinilor). În teorie, ar trebui să stau relaxată, să privesc cerul, să mă bucur de ciripitul păsărilor și de râsetele copiilor.
În practică… privirea îmi cade inevitabil pe pământ. Și de acolo începe expediția mea arheologică în trei niveluri.
Nivelul 1: Chiștoace de țigări
Aparent, acesta este locul preferat al fumătorilor care cred că iarba le absoarbe faptele, ca un fel de spovedanie verde.
Fiecare colț de parc are propriul altar de mucuri – unele aruncate la întâmplare, altele aranjate „artistic”, de parcă ar fi un decor permanent.
Nivelul 2: Coji de semințe
Aici, e clar, am ratat un mare festival al ronțăitorilor profesioniști.
Cojile nu sunt doar pe jos – sunt perfect integrate în peisaj, amestecate cu nisipul din groapa de joacă, pregătite să fie descoperite de micii exploratori cu găletușe.
Nivelul 3: Capace și ambalaje
O adevărată explozie cromatică involuntară: verde, roșu, albastru – culori care ar putea fi folosite pentru o lecție de educație plastică în aer liber. Mă întreb dacă autorii acestor opere urbane și-au imaginat vreodată că vor fi „admirați” de alți părinți.
Ironia supremă
Locul acesta, gândit să fie curat și sigur pentru copii, e adesea vitrina nepăsării noastre.
Copiii aleargă, râd, se joacă… și, fără să vrem, învață că „așa e normal”: că e firesc să lași în urmă ce nu îți mai trebuie.
Ce-ar fi dacă…
Data viitoare, în loc să lăsăm „artefacte” la locul de joacă, am putea lăsa o altfel de moștenire: iarbă curată, bănci fără scrum și nisip fără surprize. Un loc unde arheologia copilăriei să însemne pietre colorate, flori uscate și scoici adunate din vacanță – nu mucuri și ambalaje.
Până atunci, mă întorc la banca mea, la studiat civilizația locală. Și la alergatul copilului meu, care – cine știe – poate chiar va deveni arheolog. Are deja teren de antrenament și, din păcate, suficient material de studiu.
Și pentru că tot vorbim despre ce învață cei mici din jurul lor, hai să vedem și cum îi putem sprijini atunci când au nevoie — corect și în siguranță. Am scris aici un ghid simplu despre dozarea remediilor naturale la copii, pentru părinți care vor să fie informați.
Și pentru că la mine totul trebuie să aibă o explicație serioasă, uite ce spune UNICEF despre impactul mediului asupra sănătății copiilor — informații care te vor face să privești altfel locul de joacă.
