Nu știu cine a inventat expresia „vacanță cu copilul”, dar sigur n-avea copil.
Sau avea… și a uitat.
Eu n-am uitat. Încă îmi amintesc fiecare criză de nervi la check-in, fiecare ieșire la restaurant încheiată cu o plimbare pe rândurile de mese cu copilul în brațe, fiecare “NU VREAU!” spus fix când începea să-mi placă locul în care eram. Dar mai țin minte și altceva.
Țipătul meu.
Nu un țipăt de bucurie poetică.
Ci ăla real. Sincer. Uneori supărat, alteori neputincios, adesea nervos.
Țipătul acela de „NU MAI POT!”, rostit cu pasiune, în mijlocul unei pășuni alpine, pentru că… copilul a văzut un gândac și voia să ne oprim din drumeție.
Dar știi ce? A fost unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut.
Nu țipătul (deși a eliberat ceva), ci călătoria. Că am plecat. Că l-am luat cu mine.
Copilul meu are 5 ani. Eu, aproape dublul răbdării zilnice.
Dar am ales să-i arăt lumea nu doar ca pe o hartă, ci ca pe o experiență vie.
Nu doar muzee și poze frumoase pe Instagram. Ci drumuri, așteptări, ploi, febră, bagaje uitate, bucurii imense și panică de scurtă durată. Tot ce înseamnă viața… dar trăită împreună.
De ce călătoresc cu copilul, chiar dacă e greu?
Pentru că vreau să-și amintească că am fost acolo. Nu doar în bucătărie, făcând clătite.
Ci și pe drumuri de munte, prin gări aglomerate, în ploaie la mare sau alergând cu rucsacul în spate printr-un aeroport.
Vreau să știe că a avut o mamă care și-a pierdut răbdarea în peisaje superbe.
Care a făcut „scandal internațional cu stil și suflet”.
Care i-a ținut mâna când i-a fost teamă și care a zis: „Hai, mergem și așa”.
Și da, sunt și farmacist
Am învățat să plec pregătită. Cu trusă medicală. Cu antivirale, antipiretice și plasturi cu dinozauri. Am trecut prin otite, febră și enterocolite de vacanță. Și tot plec. Pentru că boala poate să apară și acasă. Dar amintirile nu se fac în izolare.
Ce am învățat în toți anii ăștia de drum?
-
Că nu-l traumatizez dacă schimbăm patul o săptămână.
Îl învăț să se adapteze. Să fie flexibil. Să nu se sperie de nou. Asta e imunitate emoțională. -
Că nu trebuie să-și amintească tot.
Ci doar cum s-a simțit. Cu cine a fost. De ce arâs. Ce a descoperit.
Copilul meu încă își amintește cum a văzut delfini din barcă și cum mâncarea era „ciudată, dar bună”. -
Că nu contează câte locuri bifăm.
Ci cât de mult ne conectăm în ele. Uneori, am făcut mai puțin și a fost mai bine. Am renunțat la planuri și ne-am jucat în nisip cu bețișoare. Și a fost suficient. -
Că nu fugim de nimic.
Ci ca fugim pe noi înapoi. Când ești departe de rutina zilnică, ai spațiu să respiri. Să vezi altfel copilul. Să te redescoperi. Uneori, îmi găsesc răbdarea în timp ce urc un deal cu 17 kg de copil pe mine. -
Că nu sunt o mamă mai bună în vacanță.
Doar o mamă care are mai multă libertate să aleagă cum să fie.
Așa că…
Dacă mă vezi alergând prin pădure, țipând printr-o cafenea aglomerată sau cărând o rucsac rupt, să știi că nu sunt în vacanță.
Sunt în formare. Eu și el.
Ne învățăm unul pe altul. Eu învăț răbdare. El învață lumea.
Și, la finalul zilei, tot ce contează e că suntem împreună. Obosiți, dar plini de viață.
Ia copilul și pleacă. Nu când e totul perfect. Ci acum. Cu toate neprevăzutele, cu toti nervii și toate minunile.
Pentru că, într-o zi, o să-ți spună:
„Mama mea… a știut să trăiască. Cu mine de mână.”
Pentru a înțelege mai bine beneficiile călătoriilor pentru copii și cum aceste experiențe le pot contribui la dezvoltarea emoțională și învățarea prin experiență, îți recomand să citești articolul „What are the benefits of travel for young children?”. Află cum călătoriile pot ajuta la dezvoltarea creativității și adaptabilității celor mici.
Dacă ești curios cum a fost o vacanță în Viena cu cei mici, îți recomand să citești povestea noastră despre cum am explorat orașul împreună.
